Artele marțiale, în acceptul actual, au în general origine orientală și presupun căutarea de către practicanți a unui sens mai adânc decât simpla pregătire pentru o confruntare fizică. Aceste țeluri se constituie într-un evantai larg, de la aspirații religioase până la simpla menținere a unei sănătăți perfecte. Din cauza scopurilor urmărite de fiecare tip de artă marțială, acestea nu sunt în esență sporturi, însă spiritul de competiție prezent în unele dintre ele și pregatirea fizică pe care o presupun au dus la includerea unora în această categorie. În realitate, practicarea artelor marțiale înseamnă în principal dezvoltarea unei conștiințe superioare, în armonie cu mediul înconjurator și autocontrol realizat prin exerciții fizice și mentale, cunoștințe extinse demedicină, filosofie orientală, tehnologia materialelor, psihologie, etc.
În funcție de principiile strategice folosite, rolul acordat forței, vitezei și inițiativei, artele marțiale se împart în două mari ramur stilul extern și stilul intern.
În funcție de principiile strategice folosite, rolul acordat forței, vitezei și inițiativei, artele marțiale se împart în două mari ramur stilul extern și stilul intern.
Stiluri de arte marţiale:
Aikidō
Aikidō este o artă marțială japoneză. Aikidō înseamnă textual „calea armonizării energiei,” fiind artă marțială ce face parte din categoria „internă” a stilurilor de luptă. A fost fondat de maestrul japonez Morihei Ueshiba (1883-1969) și se bazează pe utilizarea forței adversarului prin aplicare de tehnici articulare și eschive realizate prin tai sabaki. În aikido se utilizează proiectări, luxări, strangulări și, în mică măsură, lovituri. Aikido își are rădăcinile în jujitsu și tehnicile de luptă cu sabia și sulița utilizate de samurai în Japonia medievală, dar multe dintre tehnicile sale sunt invenția maestrului Ueshiba. Principiile de non-rezistență, utilizarea forței adversarului cât și emblema artei sugerează legături cu alte stiluri interne, de origine chineză: Taijiquan, Baguazhang și Xingyiquan.
Fiind un stil de luptă pur defensiv, Aikido nu organizează și nu participă la competiții. Există în schimb numeroase demonstrații în care măiestria este dovedită cu ajutorul unui uke.
Fiind un stil de luptă pur defensiv, Aikido nu organizează și nu participă la competiții. Există în schimb numeroase demonstrații în care măiestria este dovedită cu ajutorul unui uke.
Judo
Judoul este o artă marțială japoneză modernă. În 1882, pornind de la principiile tradiționalului jujutsu și păstrând tehnicile de aruncare și prize ale acestuia, profesorul Jigoro Kano și-a format propriul său stil, care a devenit cunoscut sub denumirea de Kano-ryu, iar mai târziu s-a numit Kodokan Judo.
Principiile sale se bazează pe folosirea supleței în locul forței brute, fiind eliminate loviturile și unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări și luxări.
La începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, și-a pierdut treptat caracterul și proprietățile de artă marțială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit probă olimpică.
Practicantul judoului se numește judoka. Sala unde se practică judoul se numește dojo. Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către Kano în anul 1907, dar pentru grade folosea, în continuare, numai centuri albe și negre.
Principiile sale se bazează pe folosirea supleței în locul forței brute, fiind eliminate loviturile și unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări și luxări.
La începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, și-a pierdut treptat caracterul și proprietățile de artă marțială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit probă olimpică.
Practicantul judoului se numește judoka. Sala unde se practică judoul se numește dojo. Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către Kano în anul 1907, dar pentru grade folosea, în continuare, numai centuri albe și negre.
Wushu
Wushu este denumirea generală dată artelor marțiale chinezești, din care fac parte celebrele standarde competiționale Changquan și Nanquan.
Wushu e tradus în română ca „Arta războiului”. Această ramură a artelor marțiale cuprinde o multitudine de școli și stiluri, acestea fiind în număr de peste 400, ale caror tehnici se bazează pe învățăturile taoismului și ale călugărilor budiști de la Shaolin. Aceste școli se împart în două mari concepții de „luptă”, metoda „internă”, care pune accent pe energia internă, și metoda „externă” care se bazează mai mult pe folosirea forței și pe mișcările rapide.
Wushu e tradus în română ca „Arta războiului”. Această ramură a artelor marțiale cuprinde o multitudine de școli și stiluri, acestea fiind în număr de peste 400, ale caror tehnici se bazează pe învățăturile taoismului și ale călugărilor budiști de la Shaolin. Aceste școli se împart în două mari concepții de „luptă”, metoda „internă”, care pune accent pe energia internă, și metoda „externă” care se bazează mai mult pe folosirea forței și pe mișcările rapide.